Poem despre bunatate

mi-e lesne sa fiu buna cand mi-e bine
si imi curge bunatate prin vene
si se revarsa lesne in afara mea.

dar ce ma fac cand port povara lumii
pe umerii mei?

caci doar doi umeri am
si mi-e atat de greu uneori
sa ma lepad
de povara neiertarii
a neiubirii
a negratiei
a nesimtirii
a nesigurantei
a nerusinarii
a necuvintelor
a nelegiurii
a nefericirii
a nevolniciei...

ah, uite-asa imi numaram necazurile
unul cate unul
asteptand la rand
fierband
numarand
in gand
la supermarket.

ma gandeam la sacosile verzi
cele pe care le pastrez
atent randuite
intr-un sertar
promitandu-mi, jurandu-mi
ca niciodata, niciodata
nu voi mai fi nevoita sa cumpar
o alta sacosa de plastic
vreodata.

dar iata-ma-s
la rand
numarand in gand
necazurile
si sacosile verzi uitate acasa.

iata-ma-s
nevolnica
nesimtita
neiubita
nerusinata
ingrata
si plina de ura
intrebandu-ma
oare cum sa car atata povara
de una singura.

eram gata sa cedez
caci nu, nu mai pot sa car
atata povara
de una singura
cand,
pe negandite
pe nesimtite
pe nestiute
pe nesperate
intalnesc
un act de bunatate spontana.

te ajut eu,
spune o femeie.

si, pana sa apuc sa o refuz
caci nu,
eu nu sunt o neajutorata
o neputincioasa,
se aseaza si imi oranduieste
sacosele de plastic
toate cele douasperezece
si imparte povara cu mine.
o straina

ma insoteste
ma vegheaza
imi zambeste
apoi dispare.

ce ma fac cand port povara lumii
pe umerii mei?

o impart la doi
atunci cand mi se ofera
privilegiul.

cu recunostinta, pentru Nicoleta